Odisee estivală

L-am rugat pe Zamfir să-mi povestească din hălăduirile lui pe coclauri. În compania drăgălaşului său câine, celebrul Ulise. Iată, ce mi-a trimis:

Odisee estivală

– aventurile lui Ulise şi ale Prietenului său –

harta-magina-0Într-o zi de vară, acum doi ani, ne-am pornit spre Mănăstirea Măgina. Noi, adică, Ulise – Prietenul meu, cu coadă – şi eu, Zamfir – un fel de Argus, Prietenul lui credincios, cu barbă. Am făcut aceste precizări, ca să nu ne confundaţi.

Prima etapă am planificat-o între Turda şi Pietroasa. Un drum pe care l-am mai făcut, per pedes, şi nu numai o dată. Ce e un vreo douăzeci de kilometri, acolo, pentru o echipă antrenată, cum suntem noi?!
După vreo trei ore, plecasem de la amicii din Mihai Viteazu, … uitând să umplem bidonul cu apă, din raniţă. Nu ne făceam probleme, pentru că hălăduiam între terasa inferioară a Arieşului – unde se află satul cu numele Voeivodului, şi cea superioară – unde ştiam că vom găsi apă în fostul canal magistral de irigaţie.
Era o zi toridă de vară. Una din ultimele ale lunii august. Soarele se topise şi ne învăluia cu văpaia lui nemiloasă. Drumul trecea printre lanuri de porumb cu foile uscate ca ale tutunului. Adică, aşa cum spunea şi Labiş: Soarele s-a topit şi a curs pe pământ. Eu nu sufeream, pentru că mâncasem bine şi băusem o cafea, la ultima oprire. Dar, Ulise dădea semne de sete, tot mai accentuată. Am ajuns la canalul de care am amintit. Uscat! Nici o picătură pe fundul dalelor de beton, uscate perfect. Am cârmit înspre un pârâiaş, ce-l ştiam coborând între terase. Stupoare: tot uscat şi acesta. Nici măcar mâl nu mai avea! Ulise a început să dea semne de insolaţie, suferea de sete.

mm-dsc06719Ne-am întors în sat, târâş-grăpiş, la un alt prieten, ce locuieşte aproape de ieşirea înspre Turda. Ulise a băut apă, ca o cămilă însetată, dar, … continua să prezinte semne, evidente, de boală. Am discutat cu amicul: nu puteam să-l mai târăsc, încă vreo şase kilometri, până acasă. L-am lăsat „în gazdă” la amicul pe care, Ulise, îl cunoştea bine şi ştiam că este îngrijit. Pentru că, omul urma să meargă, în dimineaţa următoare, cu căruţa, tocmai la … Pietroasa!, am stabilit că voi reveni dimineaţă şi, în funcţie de starea Prietenului beteag (suferind – ardelenism!), fie vom merge la Turda, la medicul veterinar, pentru „reparaţie”, fie la Pietroasa, în căruţă, pentru cuvenita convalescenţă.

mm-dsc06515În dimineaţa următoare, Ulise părea întremat, dar, nu total. Am făcut traseul, ca boierii, în căruţă! Pe la jumătatea drumului, la un cot, în formă de U, al drumului, am coborât şi am mers pe jos, ieşind în faţa căruţei, mai sus. Ulise nu era în formă tocmai bună. La Pietroasa, am mâncat, am băut – apă, Ulise, respectiv, cafea, eu – şi am plecat în susul satului, cu băieţii amicului. Ulise nu era în formă tocmai bună, era apatic, fără chef. Ne-am întors „la bază” şi am stabilit că, la orele după-amiezii, când omul va coborî cu căruţa spre casă, ne vom întoarce şi noi, lăsând vizitarea Mănăstirii Măgina pentru o altă ocazie, când vom fi, amândoi, în formă optimă pentru cei vreo treizeci – patruzeci de kilometri ce urmau. Pentru că, noi, nu mergem strict pe drum, ci, mergem … brownian! Când în dreapta, pentru că am eu ceva de văzut şi fotografiat, când în stânga pentru că … aşa vrea Prietenul meu de hălăduială, care fugăreşte vreo şopârliţă ori vreo veveriţă. În echipa noastră, avem drepturi egale! E drept că eu am drepturi de Om, iar, el are drepturi de Câine, dar, ni le respectăm reciproc. Întru marea bucurie şi plăcere a ambilor componenţi ai echipei. Democratic!

1-ulita-dsc02982Două ore mai târziu, după odihnă la umbră, după masa copioasă – în aceeaşi dihotmie dialectică (am avut notă mare la marxism-leninism!): eu am mâncat carnea şi dihania oasele! -, după ce am băut cât am vrut – amândoi, apă „plată” de izvor! -, după o partidă de … mângâieri şi hârjoneli prieteneşti, după o discuţie seriosă, ca-ntre bărbaţi, despre ce facem în continuare, … Ulise al meu era „ca nou”! Vioi, şturlubatec, cu cheful de viaţă specific! Consecinţa? Căruţa a plecat la vale … fără noi!

Noi am rămas să dormim în şura lui John, amicul nostru american! Eu pe un covor şi sub o pătură, el covrigit la capul meu. Nu ştiu ce a visat el, dar, eu am visat … zeci de kilometri prin natură!

În dimineaţa următoare, dis-de-dimineaţă (de fapt, cam când s-a crăpat de … opt!), am purces la drum. Sub un Soare ceva mai domestic, mai omenos, prin roua ce-nviora iarba, acompaniaţi de triluri de păsărele fericite. Ca şi noi!

m-dsc08782Drumul a fost o plăcere: de la Pietroasa am ajuns la Podeni, trecând prin cariera de calcar, părăsită (de unde a plecat multă piatră la casa Poporului!). Apoi, prin Rachiş – cu biserica-i veche de trei secole, şi, de-aici, prin pădure, printre stejari şi veveriţe – care ne-au admirat cum am mâncat „din brişcă”, împărţind şi pâinea şi conserva, peste munte (în loc să mergem pe vale şi să ieşim la drumul Aiud – Remetea – Buru), am coborât pe partea cealaltă, prin livezi – de unde am mâncat mere, prune şi piersici, prin vie – de unde am mâncat nişte struguri „proaspeţi” şi am ajuns, seara, la Mănăstirea Măgina, şi mai veche: peste patru secole.

Am stat acolo câteva zile, găzduiţi de Părintele Stareţ Serafim şi ospătaţi de Părintele Bucătar Cleopa. Am vizitat un muzeu etnografic, am stat de vorbă cu un „mutător de case” – omul şi-a mutat casa părintească, veche de vreo două secole, din Râmeţii de peste munte în Măgina, am discutat îndelung cu cei trei călugări şi am ascultat undele Văii Măgina şi freamătul codrilor dimprejur, …

mm-dsc06343După vreo patru zile de huzureală, am plecat spre casă. Pe alt drum, evident. Tot urcând dealuri şi coborând, dincolo, în văi cu sate – specificul vălurit al peisajului ardelenesc, relevat de consăteanul tatălui meu, Blaga! -, ne-am întors acasă. Purtând, în suflet, o cohortă de amintiri dintr-un drum de aproape o sută de kilometri (dacă socotim şi pe cei parcurşi pe coclaurile din jurul mănăstirii, în cele câteva zile de … popas!), după vizitarea câtorva biserici mai vechi, după multe fructe, mai mult ori mai puţin, pădureţe, după mult aer de munte şi de pădure – inhalat en-gros, după teancuri de peisaje splendide, … Şi, nu în ultimul rând, după şapte zile minunate, în care am fost împreună, în natură! Ceea ce nu am mai trăit de când am fost, ca activişti ecologişti, tot împreună, la Roşia Montană.

Astfel, porniţi cu stângul, ne-am întors … aproape cu dreptul. Seara ne-a prins la Mănăstirea Dumbrava şi, pentru că am fi ajuns acasă abia spre miezul nopţii pentru că eu am reuşit o călcătură strâmbă şi glezna-mi făcea figuri, l-am sunat pe … Şoferul lui Ulise (dar, asta este altă căciulă, vorba lui nenea Iancu!). A venit şi ne-a recuperat, de la intrarea în judeţ! Peste drum de mănăstirea de maici …

Ca şi Odiseea lui Homer, povestea lui Zamfir e cam lungă. Dacă v-a plăcut, e meritul meu: eu am reuşit să-l capacitez să o scrie!

Iată şi nişte imagini, primite ulterior, care ilustrează povestea de mai sus:

Anunțuri

2 gânduri despre “Odisee estivală

  1. Frumoasa poveste. Zamfir si Ulise sunt doi adevarati prieteni. le place natura si umbla mult. Si nu umbla degeaba, dupa cum se vede de pe bloguri.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s